Povestea ceaiului

Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhitectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de cîmp… În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate.

De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea:

Ceaiul este doar atît:

Fierbi apa.

Infuzezi ceaiul,

Şi îl bei…

Asta este tot ce trebuie să ştii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

You cannot copy content of this page