Boala- fenomen bio-psiho-social, sau o cale de reintoarcere la noi insine?

0
13

Boala este un fenomen social:

  • prin definiţie – diferă de la comunitate la comunitate şi în funcţie de perioada istorică;
  • prin origine – munca, status-rolul, nivelul de trai, nivelul cultural şi igienic al societăţii respective influenţează starea de boală;
  • prin consecinţe – la nivel relaţional, microsocial, macrosocial (ex.epidemiile);
  • prin atitudinile colective pe care le suscită.

Biologic, boala este o stare a organismului sau unei părţi a unui organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate, datorită unor agenţi din mediul intern sau extern.

Clinic, boala nu este doar o sumă de simptome sau acuze pur somatice, ci este un proces care afectează viaţa psihologică a subiectului, ca reacţie a lui la boală.

Ca particularizare a stării de boală, boala psihică interesează întreaga fiinţă umană, în componenta sa biologică, axiologică şi socială. Ea implică o restructurare a personalităţii în raport cu afecţiunea şi cu mediul, astfel încât generează noi modele comportamentale. Diferenţa dintre starea de sănătate psihică şi cea de boală psihică nu este una de grade, de nuanţe, ci una de calitate. Boala psihică este expresia dinamică a interferenţei complexului de factori negativi, biologici, psihologici şi sociali.

Orice fiinţă umană este preocupată în mod intim de boală, ca ameninţare potenţială, ca realitate pe care o poate trăi sau ca suferinţă a unei fiinţe dragi. Boala dobândeşte în mod necesar sens doar în istoria unui subiect:

  • acest sens al bolii poate decurge din bulversările şi efectele rupturii în continuitatea vieţii, generate de apariţia bolii;
  • declanşarea bolii semnifică răspunsul unei personalităţi la confruntarea cu o situaţie trăită ca traumatică şi la bulversările sau dezorganizările echilibrului său psihic, care urmează situaţiei traumatice.

Această relaţie intimă a bolnavului cu boala, tradusă prin aşa-numita „complicitate” a bolnavului cu boala sa, se exprimă şi se organizează în funcţie de personalitatea bolnavului şi de reprezentarea bolii, generate de cultură.

În orice cultură (societate) există o anumită reprezentare a bolii şi, deci, a normalului şi patologicului. Jeammet vorbeşte despre 2 curente mari în ceea ce priveşte reprezentarea socială a bolii:

a) o concepţie ontologică a bolii, care conferă bolii o existenţă autonomă, boala existând independent de organismul care o suportă şi atacând organismul din exterior;

b) boala ca reacţie, a organismului şi a individului în totalitatea lor, la o perturbare a echilibrului acestuia. Boala ar fi, deopotrivă, expresia personalităţii bolnavului şi a dezechilibrelor sale interne, ea constituind, deja, „un efort de adaptare”. Boala nu este în mod necesar inamicul care trebuie învins, ci necesită o alianţă terapeutică sau, cel puţin, o înţelegere a rolului pe care ea îl joacă în stabilirea unui nou echilibru al organismului.

În practica medicală, cele două curente apar ca fiind complementare. Prima concepţie asupra bolii este mai optimistă, conducând la atitudini mai combative decât cea de-a doua: trebuie respins din organism microbul, parazitul, reprezentarea răului. Activitatea terapeutică este văzută ca un război şi găsirea unui duşman comun susţine alianţa dintre medic şi pacient. Dar realitatea medicală vine să nuanţeze uneori această poziţie comodă, utilă uneori, dar periculoasă dacă este singura folosită.

Cea de-a doua concepţie este mai exigentă în acest plan. Răul este în noi, dar avem posibilitatea „naturală” de a ne restabili starea de echilibru.  Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem ceea ce ne perturbă din interior şi jocul de forţe care acţionează în noi. Individul este implicat în tulburarea sa, dar şi în vindecarea sa. Incidenţele practice ale acestei concepţii sunt foarte importante. Ea comportă, însă, şi riscuri, putând duce la poziţii contrare, dar în fapt similare: sentimentul de atotputernicie a psihicului (cel care vrea, nu este bolnav), cu negarea importanţei factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sau, din contra, un sentiment de fatalitate şi de laisser-faire. În cele două cazuri, aceste atitudini trimit la o poziţie psihologică comună: refuzul relativităţii şi a limitelor puterii noastre, reflectând absenţa doliului iluziei infantile a realizării posibile a tuturor dorinţelor noastre. Optimismul irealist şi pesimismul din principiu, care previne orice decepţie posibilă, sunt cele două atitudini reacţionale posibile la o poziţie inconştientă comună. Corolarul este refuzul riscului şi al înfruntării dificile şi conflictuale a unei realităţi care ne scapă, în parte, de sub control.

„A fi bolnav” echivalează cu o situaţie existenţială nouă, deosebită de toate situaţiile anterioare, care modifică sau poate modifica în mod evident rolul, statusul şi comportamentul individului. Optica asupra bolii diferă de la un individ la altul, de la negarea bolii la refugiul în boală, trecând printr-o multitudine de nuanţe.

La modul general, „a fi bolnav” înseamnă:

  • să te afli în stare de slăbiciune, boala fiind aproape în toate cazurile suferinţă, atingere corporală şi limitare a posibilităţilor fizice, uneori chiar invaliditate;
  • să te afli în situaţie de dependenţă, ca un corolar al stării de slăbiciune;
  • resimţirea durerii, care reprezintă un simptom tip al stării de boală şi care reflectă situaţia de slăbiciune şi de dependenţă.

„A fi bolnav” înseamnă a lua contact cu instituţiile medicale, cu unul sau mai mulţi medici, cu personalul medical auxiliar. „Pacientul” se prezintă de la început într-o condiţie de inferioritate, adică lipsit de unul dintre atributele care îl defineau înainte de îmbolnăvire, şi anume sănătatea. Ca persoană care a pierdut ceva din chiar fiinţa sa, pierdere pe care nu o poate evalua nici valoric, nici temporal, bolnavul trăieşte în primul rând cu nelinişte noul statut şi se vede în situaţia ca o altă persoană să decidă asupra viitorului său imediat sau îndepărtat. Contactul cu instituţiile sanitare, cu ierarhizarea funcţională a asistenţei medicale devine greu de suportat, mai ales pentru subiecţii până atunci perfect sănătoşi. În cazul spitalizării, schimbarea totală a mediului ambiental, pierderea contactului cu familia, pătrunderea în microuniversul spitalicesc, confruntarea cu relaţiile noi din salon, secţie, cu situaţii neobişnuite ca: suferinţa celorlalţi, „agresivitatea” unor explorări medicale, regimul alimentar diferit, programul nou, fac ca, cel puţin în primele zile, bolnavilor să le crească anxietatea, iar unii să trăiască un veritabil „sindrom de dezadaptare”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here