Un psiholog de culoare ne împărtășește câteva sfaturi despre momentul potrivit pentru începerea terapiei

0
17

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete.

Esenţiale sunt următoarele principii: a. pr. determinismului (extern); b. pr. relaţionării neuro-psihice; c. pr. reflectării şi modelării informaţionale; d. pr. acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate; e. pr. genetic şi al istorismului; f. pr. sistemicităţii.

a. Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate. În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit.

Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică de stările şi condiţiile interne ale subiectului.

Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv.

Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic. Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman, rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.

Principiile fundamentale ale psihologiei. Principiile în exercitarea profesiei de psiholog

b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos, a creierului.

Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa.

Din principiul relaţionării neuro-psihice, derivă mai departe principiul unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice specifice.

Principiile fundamentale ale psihologiei. Principiile în exercitarea profesiei de psiholog

Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective).

Pe măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.

c. Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţial sau a statutului ontologic al psihicului.

El ne răspunde, aşadar, la întrebarea „în ce formă sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomnelor şi situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator, organizator.

Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

d. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern.

Forma primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.

Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune.

e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv.

Atât psihicul în ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.

Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente: segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare,consolidare, maturizare, segmentul optimumului funcţional, în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate, şi segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.

f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice.

Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul descompunerii – recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here