Aspecte esentiale de igiena de care ar trebui sa tii cont pentru a avea o locuinta impecabila!

0
27

Au fost stabilite câteva cerinţe sanitare ale locuinţei: să satisfacă nevoile fiziologice fundamentale ale omului prin realizarea unei ambianţe termice adecvate, a protecţei faţă de zgomote, faţă de poluarea şi vicierea aerului; aprovizionarea corespunzătoare cu apă potabilă, instalaţii sanitare adecvate care să permit prevenirea apariţiei bolilor transmisibile; protecţia împotriva accidentelor; asigurarea cerinţelor socio-psihologice de izolare a fiecărei personae dar şi de desfaşurare a vieţii de familie.

Amplasarea locuinţei se realizează în cadrul zonei rezidenţiale.

Terenul pe care se amplasează locuinţa va fi uşor înclinat cu o pantă de 5% pentru scurgerea apelor meteorice. Nivelul apei subterane este la 0,5 – 1m sub partea inferioară a fundaţiei pentru a evita apariţia infiltrărilor. Structura solului este preferabil argilo-nisipoasă, iar porozitatea şi permiabilitatea solului trebuie să fie bună pentru filtrarea apei şi creşterea vegetaţiei. Solurile argiloase nu sunt indicate pentru construcţii de locuit deoarece reţin apa, generând colecţii stagnante. Solurile calcaroase se încălzesc repede şi favorizează infiltrarea rapidă a apelor subterane. Solul stâncos nu permite creşterea vegetaţiei şi determină acumularea căldurii. Nu se amplasează locuinţe pe terenuri în care anterior au fost îngropate reziduuri, de umplutură sau instabile.Locunţa ser amplasează în zona rezidenţială a localităţii prevăzută cu spaţii de joacă, şcoli, grădinişe, magazine la distanţă de străzile aglomerate.

Orientarea locuinţei urmăreşte expunerea la soare, adică pătrunderea radiaţiei solare direct în încăpere.

In zona temperată  orientarea optimă este sud sau sud-est. Orientarea spre nord nu permite însorirea locuinţei, cea spre vest determină supraâncalzire, iar cea spre est expune la curenţi de aer puternici în sezonul rece. Insorirea locuinţei trebuie să fie de cel putin 1 – 1½ ore zilnic în solstiţiu de iarnă. Aceste valori sunt indicate pentru camera copiilor, camera de zi, dormitor. Bucătăria, cămara şi anexele sanitare au o orientare spre nord sau indiferentă. Cu cât numărul de încăperi este mai mic cu atât orientarea lor trebuie să fie mai bună.

Planificarea interioară a locuinţei cuprinde distribuţia judicioasă a încăperilor pentru realizarea confortului şi menţinerea stării de igienă.

 

Camerele frecvent utilizate (dormitor, camera copiilor, sala de mese) sunt plasate pe faţada principală însorită şi aeresită, dar nu către străzi zgomotoase. Faţada secundară (orientata spre curte) este rezervată pentru debara, sală de baie, alte anexe. Dotarea apartamentului cu anexe este indispensabilă. Camera de baie este dorată cu lavoar, WC şi cadă de baie sau duş. Ea va avea finisajele rezistente şi uşor  lavabile şi pardoseala impermiabilă. Este amplasată în apropierea dormitorului, de care este despărţită de un hol ce va  izola restul apartamentului de aburi şi zgomote.

Bucătăria  se amplasează în apropierea vestibulului şi a locului unde se ia masa. Trebuie să aibă dotările necesare pentru pregătirea alimentelor, iar pereţii şi pavimentul trebuie să fie uşor lavabili. Problema climatului cromatic al locuinţei este foarte importantă. Se preferă culori în tonuri optimiste  şi care au un coeficient mare de reflexia a luninii de tipul:galben deschis, albastru deschis, vernil, alb.In apartamentele de bloc se  recomandă respectarea  unor norme minime: suprafaţa pentru o persoană de 8 – 16 m²; cubajul pentru o persoană de 30 – 35 m³; numărul de persoane egal cu numărul de camere; pentru camere cea mai concisă formulă a raporturilor optime este: înălţimea să fie inferioară cu două treimi din lungime şi superioară cu două treimi faţă de lăţimea camerei.

Materialele de construcţie trebuie să îndeplinească anumite cerinţe igienico-sanitare, tehnice şi arhitecturale :

termoizolarea permite realizarea menţinerii constante a temperaturii interioare; materialele de constructie cu spaţii goale în interior sunt bune termoizolante;

hidroizolarea protejează locuinţa de pătrunderea apei prin pereţi, acoperiş sau temelie; materialele hidroizolante nu permit apariţia igrasiei;

fonoizolate– asigură protecţia împotriva zgomotului;

elasticitatea, rezistenţa crescută,inflamabilitatea redusă şi înteţinerea uşoară contribuie la asigurarea confortului.

Betonul are rezistenţă şi durabilitate, dar calităţile termice şi antifonice sunt reduse.

Cărămida arsă are cele mai multe calităţi: este termoizolantă; are rezistenţă crescută;  higroscopicitate redusă;  asigură fonoizolare.

Lemnul are unele calităţi, dar şi unele defecte: este termoizolant, fonoizolant şi elastic; ca acţiune negativă se particularizează prin rezistenţă scăzută şi inflamabilitate.

Cărămida nearsă (chirpici) este necorespunzatoare datorită: rezistenţei scăzute; eliberării prin degradare a prafului, impurităţilor, bacteriilor sau ouălelor de paraziţi.

Masele plastice sunt avantajoase datorită: suprafeţei netede, termoizolări, fonoizolări, uşurinţei cu care se întreţin, rezistenţei crescute, higroscopicităţii bune; au şi caractere indezirabile reprezentate de eliberarea unor substante din componenţă în momentul expunerii la temperaturi crescute, oxigen atmosferic sau radiaţii solare – efectul produs este toxic, iritant sau alergen.

Ventilaţia locuinţei – asigurarea permanentă de aer curat contribuie la refacerea capacităţii de muncă a populaţiei.

Aerul îşi schimbă proprietăţile fizice datorită activităţilor fiziologice umane: degajarea de căldură, vapori de apă. În plus cresc CO2 şi substanţele chimice eliminate prin respiraţie, de la nivelul tubului digestiv, prin transpiraţie. Modificările ce apar sunt proporţionale cu aglomerarea încăperii şi lipsa ventilaţiei, ceea ce duce la apariţia fenomenului de viciere a aerului.

Vicierea aerului este un proces prezent în spaţiile închise, aglomerate în care scăderea oxigenului poate ajunge la 19 – 19,5%. Prin expiraţie se ajunge la o eliminare de 22,6 l/ oră de CO2 ( în condiţii de muncă uşoară). Se elimină şi prin arderea combustibilului cu flacără deschisă, în activităţile menajere ( gătit, încălzit). În cele mai aglomerate încăperi concentraţia de CO2 nu depăşeşte 1%.  Aerul viciat conţine şi substanţe volatile: acid butiric, valeric, caproic, metilamine etc. provenite din transpiraţie.

În spaţiile aglomerate apar modificări ale  proprietăţilor fizice reprezentate de : eliminarea de căldură prin radiaţie, convecţi; creşterea temperaturii ambiante; evaporarea, creşterea umidităţii relative + eliminarea de vapori de apă prin aerul expirat.

Expunerea prelungită la aer viciat produce efecte negative, de intensitate diferită  în funcţie de sensibilitatea individuală, gradul de viciere, timpul de expunere.

Simptome: stării de rău ( oboseală, transpiraţie, cefalee, vertije, greaţă, inapetenţă), scăderea capacităţii de muncă ( scade atenţia), somnolenţă. Uneori se ajunge la pierderea cunoştinţei şi în final la deces. În situaţii de expunere cronică la o atmosferă viciată apare anemie ( mai ales la copii), adinamie, scăderea rezistenţei la agenţii biologici şi chimici, creşterea lentă.

Criterii fiziologice de apreciere a ventilaţiei:

-scăderea concentraţiei de oxigen până la 19%

– apare doar o uşoară anoxie tisulară; sub 16%

– apar semne clinice evidente;

-bioxidul de carbon se găseşte în mod normal într-o concentraţie de 0,03 – 0,04% şi poate creşte până la 0,8 – 1,0% în săli de spectacole supraaglomerate, adăposturi; efectele toxice apar la concentraţii de peste 2% valori ce nu sunt întâlnite în vicierea aerului; totuşi la concentraţii mai mari de 0,5% bioxid de carbon apare accelerarea ritmului respirator; practic în starea de rău produsă de aerul viciat CO2 are un rol redus; -modificarea proprietăţilor fizice ale aerului reprezintă fenomenul de bază al vicierii; este vorba de suprasolicitarea proceselor de termoreglare, suprasolicitare produsă din cauza temperaturii şi umidităţii mari şi a lipsei cureţilor de aer.

Totuşi CO2 este un indicator al vicierii aerului deoarece creşte proporţional cu aceasta la concentraţii de peste 0,07 – 0,1%.

Mirosurile neplăcute datorate compuşilor chimici eliminaţi de transpiraţie, expiraţie, gazele tubului digestiv şi cele cauzate de activităţile menajere produc greţuri, migrene.

Norme de ventilaţie – cunoscând concentraţia bioxidului de carbon din aer, CMA a CO2 şi cantitatea de CO2 eliminată prin expiraţie ( 22,6 l/persoană/zi) se poate calcula cantitatea de aer ce trebuie introdusă în încăpere, pentru a menţine aerul la proprietăţile sale normale.

m³ aer = N x C/ a-b

unde: N = numărul de persoane;

C = cantitatea de CO2 eliminată de o persoană;

a  = cantitatea de CO2 acceptată în încăperi ( 0,07 – 0,1%);

b  = cantitatea de CO2 existentă   în mod  normal în aer  ( 0,03 – 0,04%).

Multiplul de schimb reprezintă frecvenţa cu care trebuie schimbat aerul din încăpere. El depinde de cubajul încăperii raportat la o persoană. Cubajul normal în dormitoare, camere de zi are valoarea 1, în bucătărie de 3, în camera de baie de 1,5 – 2.

Tipuri de ventilaţie – naturală şi artificială  (mecanică).

Ventilaţia naturală se realizează prin porii pereţilor, neetanşietăţi, ferestre, uşi şi depinde de diferenţa de temperatură şi presiune. Se schimbă ½ – ¾ din volumul de aer al încăperii. Deschiderea ferestrelor asigură un multiplu de schimb de 3 – 4.

Ventilaţia artificială implică scoaterea aerului, introducerea aerului, sisteme mixte; în sistemele de aer condiţionat aerul este adus la parametrii recomandaţi de norme ( temperatură, umiditate, curenţi de aer).

Ambianţa termică din locuinţă sau microclimatul  este asigurată de temperatura, uniditatea, curentul de aer şi radiaţia calorică de la nivelul acesteia.

Iluminatul – este esenţial pentru asigurarea funcţionării aparatului vizual. El poate fi natural sau artificial.

Iluminatul natural este asigurat de către soare. El variază de la câteva sute de luxi la 100000 luxi, în mijlocul zilei, în sezonul cald. Lumina din exterior pătrunde prin ferestre şi este reflectată de suprafeţele interioare ( pereţi, plafon, mobile), astfel că iluminatul interior devine difuz. Intensitatea luminoasă din interior raportată la cea din exterior dă coeficientul de iluminare naturală ce are valoarea  de  1 – 2%.

Ferestrele trebuie să fie orientate către sud, cu marginea superioară la 0,3 – 0,4 m de tavan şi cea inferioară la 0,8 – 0,9 m de podea; raportul dintre suprafaţa ferestrelor şi cea a podelei trebuie să fie de 1/8 – 1/10 în camere, ¼ – 1/6 în şcoli, ½ – ¼  la locuri de muncă cu precizie mare.

Unghiul de incidenţă este  unghiul sub care cade lumina pe masa de lucru ( trebuie să depăşească valoarea de 27º) iar unghiul de deschidere sau de vedere liberă a cerului are o valoare minimă de 5º. Pentru a respecta aceste unghiuri distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel mult egală cu înălţimea clădirilor. Însorirea în zona temperată trebuie să depăşească 3 ore/ zi între echinocţiul de primăvară şi toamnă,

Iluminatul artificial trebuie să asigure conforul vizual, în funcţie de destinaţia încăperii şi activităţile desfăşurate. Acesta poate fi general, local sau mixt. Sub aspect calitativ iluminatul artificial nu trebuie să producă umbre, străluciri excesive, să fie uniform în timp şi spaţiu, să nu încălzească atmosfera şi să nu producă substanţe nocive pentru organism.  Sistemul incandescent: radiaţii vizibile cu lungimi de undă în zona luminii galbene, este neeconomic şi produce căldură. Iluminatul fluorescent: radiaţii luminoase apropiate de lumina naturală, este economic şi produce o lumină rece.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here