Psihologia medicală- sferă si conținut

16 0

Remarcabilele progrese medicale ca și recentele schimbări sociale au ipostaziat în medicina raporturi noi, particulare, concretizate prin trei axe directoare: bolnav-boala, bolnav-medicina, bolnav-societate.
In analiza acestui complex relațional,bolnavul apare ca element esential ce trebuie înțeles atât prin prisma suferinței și stării sale, cât și a situatiei lui deosebite, uneori exceptionale; de aici decurge variabilitatea infinită a comportamentului său în situația de boala și a aspectelor sale atitudinale.

Fara a cunoște progresele medicale ca atare, dar conștient de existenta lor, bolnavul are noi și înalte expectații față de medicina, fața de institutia medicala, ca atare, și față de medic, de la care așteapta vindecarea; el considera intervenția medicală ca un fapt firesc, iar boala ca pe un rău ce trebuie și poate fi înlaturat. Evoluția favorabilă a bolii a devenit pentru bolnav un fapt scontat, iar procesul de vindecare, fiind înțeles ca 0 etapă
firească în evoluția afecțiunii, nu mai pastreaza legăura, univoca în trecut, cu ideea de salvare.

Agravarea, ca și cronicizarea, sunt apreciate ca eventualitați rare, improbabile, care nu sunt corelate cu natura sau severitatea afecțiunii, ci cu competențe profesionale și orientări terapeutice inadecvate sau neinspirate. În plus, asistenta medicala actuală este marcata de 0 expectatie disproportionata a pacientului și a familiei sale rata de posibilitatile terapeutice, in sensul că, în virtutea progreselor efective inregistrate în acest domeniu, s-au investit sperante exagerate care, in mod real, nu pot fi indeplinite.

Neconcordanța expectațiilor pacienților față de nivelul posibilitaților actuale a determinat 0 criza a medicinii pe care aceasta cauta sa 0 rezolve prin reanalizarea orientarilor si revalorizarea resurselor sanogenetice. Pe acest fundal, reconsiderarea relațiilor medicinii cu psihologia apare nu numai ca necesară, ci și salutară.

Izvoare etimologice și acceptiuni ale psihologiei

Situata la confluenta psihologiei cu medicina, psihologia clinica iși afla sorgintea in domeniul filozofiei, psihopedagogiei și sociologiei; totuși, prin acest atribut adjectival, de clinica, se dorește sublinierea caracterului sau medical, avand ca element de continua referința omul bolnav sau aflat în stare de suferinta. Intr-adevar, spre deosebire de psihologia medicala, care cuprinde 0 problematica mai ampla și 0 arie mai extinsă de preocupări, psihologia clinica are in vedere mai ales starea și situația pacientului asupra caruia intrevine nemijlocit, ilustrându-și astfel caracterul sau pregnant aplicativ.

Subliniem insa faptul ea atributul de “clinica” nu mai pastreaza decat 0 slaba și poate aparenta legatura cu sensul sau etimologic (groklinikos sau lat. clinicus, bolnav la pat).

Pe lângă evoluția sa semantică din domeniul medical, noțiunii de clinică îi putem descifra și 0 sorginte filozofică. Astfel, constatam ca John Locke folosea notiunea de “clinică”în argumentarea sistemului sau filozofic și 0 considera definitorie în exprimarea “experienței sensibile”.

Pornind de aici, orientarea clinica ce a determinat revoluționarea cunoașterii în medicina secolului al 17-lea a avut la baza metoda empirică al carei deziderat era observația, directă, imediată si, nemijlocită. In felul acesta, medicina clinică, prin orientarea sa pragmatică, s-a afirmat în antiteza cu teoria, considerată ca desprinsă de individual și concret.

Related Post

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *